Nu trebuie sa ratezi nici un moment in viata

Daca ziua de maine nu mai exista?

Daca azi e tot ce ai? Daca viata asta, asa cum o stim noi, va fi curmata de un eveniment dincolo de puterea noastra? Ai fi multumit de viata ta? Ai fi impacat cu ceea ce ai facut pana acum pentru tine?

Pentru tine, da. Nu pentru altii, ci pentru tine ca suflet pe acest pamant.

S-a tot vorbit pe tema asta... si mi-a dat de gandit, asa cum v-a dat probabil si voua... Lucrurile au inceput sa le lege la mine in ultimul timp, mai ales ca am trecut prin mai multe schimbari si sunt inca in curs de... motamorfozare.. In ce inca nu stiu, dar stiu sigur ca este vorba de o versiune mai buna a mea.

Am avut, pe langa multe altele, o problema la un genunchi, nu grava (sper), dar suficient de urata cat sa ma oblige sa stau mai mult in pat sau inchisa in casa... Pe mine, cea care nu poate sta inchisa niciodata, nicaieri... nici in casa, nici in viata, nici in ganduri sau vise. Mi-am dat seama acum ca nu trebuie sa ratezi nici un moment in viata si ca trebuie sa te duci sa iei ceea ce iti doresti.

Daca iubesti pe cineva, spune-i! Chiar daca nu iti va raspunde la fel... macar tu vei stii ca ti-ai jucat cartea la fericire... Daca vrei ceva, cere! Poate nu vei primi... dar, daca nu incerci, nu vei stii niciodata, nu? Daca te-ai saturat, pleaca! Nu e usor? Ba da, e oricum mai usor sa pleci decat sa ramai acolo, inchis... fie ca vorbim de un job, de o casa, de un oras sau o relatie.

O viata ai, de ce sa o traiesti chinuita? Pentru cine? Cand vei mai avea 30 de ani? Sau 40? Sau 51? Sau 23? Exact! Niciodata! Atunci, de ce astepti? Ce astepti? De ce sa traiesti o viata de nefericire?

Mereu asteptam ceva: ziua de sambata, vara, Craciunul, ziua de salariu, ziua aia speciala in care sa purtam rochia cea noua sau camasa cu butoni. Si, uite asa, nu ne bucuram de ziua asta pentru ca o asteptam pe urmatoarea... care ar trebui sa fie mai... frumoasa, vesela, luminoasa, senina, fericita... Si, atunci cand vine ziua aia... daca mai vine... uitam sa ne bucuram de ea. Suntem prinsi in acest cerc al asteptarilor, al tristetii si al nemultumirii, al nefericirii si dezamagirii... Si nu ne dam seama ca ne dezamagim noi pe noi insine... caci ne-am amagit prea mult...

Nu vreau sa mai astept... Timpul trece pe langa noi... sau noi trecem prin timp... fara sa intelegem ca nu ne vom intoarce niciodata la ziua asta, la clipa asta. De ce sa o petrecem singuri cand putem sa fim fericiti? De ce sa renuntam la visele noastre? De ce sa ne multumim cu ceea ce ne ofera viata fara sa incercam sa obtinem mai mult? Nu meritam mai mult? Nu putem mai mult? Eu cred ca putem si meritam mai mult. De fapt, STIU ca meritam mai mult!

Cand iti fuge pamantul de sub picioare

Nu stii unde te va duce duce viata... ori unde te va purta...

Asa spune o piesa ce se aude la radio... si cred ca asa este... Niciodata nu stii unde te duce viata, ce se va intampla maine, cine iti va iesi in cale, ce proiect sau job nou poate aparea la orizont din senin sau cine se va indragosti de zambetul tau...

Exista, normal, si reversul, caci nu toate lucrurile ce ti se pot intampla sunt, din pacate, pozitive. Nu vreau sa le amintesc aici decat cateva, mai putin fatale, dar care iti pot schimba perspectiva asupra vietii tale: poti afla, de exemplu, ca iubitul tau te paraseste... brusc... ori ca seful te da afara... ori ca cel care iti placea se insoara cu alta... desi tu il astepti din copilarie sa fie al tau... Adica... toate astea iti intorc brusc lumea cu fundul in sus, si nimic nu mai are acelasi gust ca atunci cand ai deschis dimineata ochii si ai pornit la lupta... Cum sa lupti cu asta?

Va spun eu: nu ai cum. Taci, inghiti, suferi in tacere si pe ascuns, iti pui zambetul de tamp pe fata si incerci sa nu pari afectata de nimic. In fond... iubitul era... cam nepotrivit pentru tine (a se citi ca singurul lui defect era ca.....aaaa.... avea el pe ale lui.... ca orice om!), jobul era prost platit, obositor pana la epuizare si lipsit de satisfactii (oricum iti propusesei de acum 2 ani sa pleci), iar barbatul pe care il vanai in secret de la 15 ani nu mai arata ca la 25...

Astfel de situatii apar frecvent in jurul nostru... si de multe ori nu stim. Pentru ca oamenii se ascund in spatele mastii si sufera in tacere. In fond, ce sens sa aiba vaicareala in public sau lamentarile? Eventual se va gasi un "binevoitor" care sa se bucure de raul tau...

Fiecare om are povestea lui in spate, propria experienta si propriile traume. Fiecare intamplare care ne afecteaza ne ramane undeva intiparita in minte si in suflet, si ne contureaza conduita viitoare si felul cum privim lucrurile. Ceea ce azi juri ca nu o sa faci niciodata peste un an ti se va parea o prostie, un lucru pe care l-ai facut deja si culmea, nici nu regreti.

Cui nu i s-a intamplat macar o data in viata sa aiba parte de una dintre intamplarile de mai sus sau de una asemanatoare? Cine nu a simtit macar o data ca ii fuge pamantul de sub picioare fara macar sa poata reactiona? Cum poti sa te opui si ce poti face cand decizia este unilaterala si cand stii ca nimic nu se mai poate schimba? Ganditi-va atunci cum este sa trebuiasca sa si ascunzi asta fata de restul universului.

Iubiti si lasati-va iubiti

Azi am avut o revelatie.

Trebuie sa invat sa ma bucur de ceea ce este, de ceea ce am, de ceea ce poate deveni un lucru, o situatie, si sa las trecutul si scenariile nerealiste deoparte. Asta este cheia spre fericire si spre impacarea cu sine si cu viata asta.

Mi-a luat ceva timp sa ajung aici... dar am avut si ceva ajutor, pentru care multumesc! :)

Acum insa, ca am inteles, voi incerca... si voi reusi... sa nu uit.

... Asta scriam eu acum ceva timp... si am descoperit azi postarea inceputa si neterminata. Recitind insa, am ajuns la concluzia ca revelatia asta o am frecvent, atunci cand realizez ca trebuie sa fiu recunoscatoare pentru totul, pentru fiecare clipa petrecuta alaturi de oamenii frumosi si dragi de langa mine.

Din pacate, de multe ori uitam sa fim multumiti cu ce avem si mereu amanam fericirea pentru vara viitoare, pentru ziua de salariu, pentru cand imi voi lua casa mea, pana cand ma voi marita/insura, pentru cand vor fi copii mari, pentru orice alta zi, care se promite a fi mai buna, mai fericita, mai potrivita pentru a te bucura de ea...

Si astfel ne trece viata si se trec si oamenii de langa noi. Citeam povesti ale unor oameni care si-au pierdut prieteni si rude, ce s-au dus prea devreme pe alte taramuri.... am avut si eu un astfel de prieten... care a murit la 30 si ceva de ani...

Nu mai asteptati sa treaca timpul, nu mai amanati fericirea!

Traiti azi!

Iubiti si lasati-va iubiti! Meritati! :)

Inca o data vinul si iubirea se impletesc

O altfel de degustare...

Locatia aleasa pentru aceasta editie, a saptea, a fost una perfecta, de vara: terasa restaurantului Mignon din Craiova, intim, frumos, cu miros de iasomie si cu aer curat si racoros.

Branzeturile oferite ca de obicei de cei de la Delaco au fost tot de vara, mai usoare, mai fresh, cu atat mai mult cu cat Alin le-a combinat cu fructe proaspete, de sezon: cirese si capsune.

Vinul a fost oferit de data aceasta de Avincis, de pe meleaguri valcene. Sincera sa fiu nu incercasem pana acum aceste vinuri, asa ca am profitat si am degustat pe indelete si chiar de mai multe ori.

Starea mea, nu tocmai vesela, a fost repede imbunatatita de prietenii dragi ce imi oprisera loc cu ei la masa. E bine sa ai asemenea oameni alaturi.. si le multumesc! 


Mihai Frincu, reprezentantul cramei Avincis, a inceput sa spuna povestea de dragoste a Domnului de Roua, care isi vizita iubita in fiecare noapte, insa o parasea la cantatul cocosilor, pentru a se feri de oamenii din sat. Povestea, desi foarte frumoasa, m-a intristat, caci in cele din urma rautatea oamenilor i-a despartit pe cei doi indragostiti pentru totdeauna... Satenii au ascuns cocosii, iar Domnul nostru a fost surprins de primele raze ale soarelui si a fost transformat pentru totdeauna in boabe delicate de roua... Atat de aproape de iubita lui si totusi, atat de departe....

Povestea a facut parca si mai bun vinul alb ce a insotit-o, si parca am simtit mirosul diminetii si frumusetea iubirii...

Ca de obicei, vinul mi-a dat de furca atunci cand a trebuit sa aleg un preferat... Daca la branzeturi am deja cateva favorite, atunci cand vine vorba de vinuri si de combinatii am mereu probleme... De data aceasta am oscilat intre cea de-a doua si a treia pereche, adica un vin alb si un rose. 


In cele din urma am ales numarul trei, Rose-ul asociat cu Brie au Bleu, o branza frantuzeasca de inspiratie nemteasca. Vinul are un buchet ce dezvăluie arome de căpşune sălbatice şi cireşe proaspete.  Un amestec de Cabernet Sauvignon (70%) şi Merlot (30%), acest vin este uimitor de placut, cu o culoare aparte si cu o poveste ce asteapta sa fie descoperita.


Daca branza mi-a sugerat de data aceasta Delicatete, vinul a fost o Poveste, iar impreuna au alcatuit Legenda delicata a iubirii, a dorului si a diminetilor de vara.

Cum spuneam, seara a fost mai frumoasa datorita oamenilor din jurul meu. Am avut placerea sa il cunosc pe reprezentantul Avincis, cel care ne-a dus intr-o lume a povestilor, a zeilor, totul impletit cu vinul si cu traditia vinificatiei pe meleaguri oltenesti si nu numai.

Sa nu uitam ca acest eveniment este organizat de Asociatia Bloggerilor Olteni si de DictionarCulinar.ro. 

Schimbarile fac parte din viata noastra... fie ca ne place sau nu... Important este sa invatam ceva din asta si, daca nu ne place sentimentul, sa nu mai facem astfel de schimbari... mai ales daca nu stim ce va urma. 

Traiti si bucurati-va de ceea ce aveti acum. Maine cine stie daca mai suntem pe aici...

Ii privim si ii iubim... din ce in ce mai mult

Sa privesti fara sa intelegi: iata Paradisul... asa spunea Cioran acum ceva timp. Sa privesti fara sa intelegi... cui nu i s-a intamplat? Se intampla uneori sa privim omul pe care il iubim fara sa intelegem sau, din contra, sa intelegem prea mult.

Cand privim omul pe care il iubim sufletelul ne zambeste. Nu cred sa existe sentiment mai placut decat acela sa poti privi in voie pe cel pe care inimioara ta l-a ales, fara sa te intrebe si fara sa te anunte macar. Ati observat ce frumosi sunt atunci cand sunt priviti fara sa stie? Nu isi cenzureaza nici un gest, nici un zambet, nici un moft. Sunt frumosi si naturali, sunt ei pe deplin si exact asa cum ii iubim.

Ii privim cu nesat atunci cand sunt picati pe ganduri, cand incearca sa rezolve o problema importanta sau atunci cand nu reusesc sa citeasca scrisul prea mic de pe ambalaj. Ii privim cu dragoste atunci cand mananca cu pofta din pestele pe care l-am pregatit special pentru ei, dar si atunci cand plimba lingura prin supa. Ii sorbim din priviri cand dorm si ne tinem respiratia sa nu ii trezim cumva, sa nu le tulburam linistea si sa le stergem cumva zambetul acela angelic de pe chip. Dorm atat de frumos, sunt atat de calzi si de blajini in orele diminetii incat par niste copii rasfatati. Si asta sunt! Sunt copiii nostri pe care ii hranim, ii alintam si ii iubim cu toata inima.

Ii privim cu ochii sufletului mereu, chiar si atunci cand nu sunt langa noi. Ii privim - desi se afla la kilometri multi de noi - cum isi aranjeaza lucrurile pe birou, cum isi pornesc adormiti laptopul sau cum isi prepara un ceai. Ii urmarim cu coada ochiului si atunci cand masinaria asta care ni-i rapeste atat de mult si atat de des nu face ce ii cer si se supara si se stramba la ea si chiar, uneori, ii vorbesc ca si cum ar avea viata.

Cel mai mult insa imi place sa il privesc in public. Atunci stiu ca nu este cel mai indicat loc sau moment pentru a-i analiza fiecare trasatura, fiecare fir de par, fiecare cuta a fetei si fiecare tresarire involuntara. Dar mie atunci imi place mai mult. Isi ia aerul acela de barbat hotarat, de om cu picioarele pe pamant, care nu se lasa intimidat de nimic. Ii urmaresc ticurile.... fiecare deschidere a gurii, fiecare buzitza lasata si fiecare botic pe care il face atat de natural si de dulce. Ochii lui fie se misca ca doua margele in cautarea ideii perfecte, fie sunt atintiti asupra celui ce vorbeste, in incercarea de a patrunde si cele mai ascunse intelesuri. Ii privesc chipul, ii admir mintea si imi doresc sa reusesc sa patrund macar o particica din ceea ce se intampla acolo, in spatele atitudinii asteia serioase.

In acelasi timp insa, ma bucur ca stiu ce se afla in spatele ochilor lui... si asta este tot ceea ce conteaza acum pentru mine. Pentru ca cel mai tare imi place sa ii privesc ochii. Fascinatia mea pentru ochi ma poarta in lumi nestiute, in salasuri ale sufletului pe care poate nu multi au avut norocul sa ajunga. Sa privesti pe cineva atat de adanc in ochi incat sa ii vezi sufletul si sa ii citesti iubirea...  ce bucurie poate fi mai mare?

Ai simtit vreodata cum toata dragostea de care este capabil un om te invaluie printr-o singura privire? Ai vazut cum acel cordon care leaga doua suflete se strange mai tare si mai tare cu fiecare clipa, cu fiecare vorba sau, si mai bine, cu fiecare tacere dintre voi?

Doar sa il privesc ma face fericita. El nu intelege asta, desi ii spun mereu cand ma surpinde privindu-l. Nu intelege cum doar privind in tacere te poti indragosti din nou si din nou de cineva... nu intelege ca acele momente te pot face sa zbori, sa visezi si sa te incarci cu energie si viata pentru zilele ce vor urma. Tot ce stie este ca, atunci cand sunt in preajma lui zambesc cu totul, chiar daca sunt trista, obosita, suparata sau chiar nervoasa. Insa simpla lui prezenta ma linisteste si ma incalzeste. Nu i-am spus asta pana acum... dar cred cu tarie ca stie si, mai ales, ca simte. Sper ca ma simte....

Imi place sa il privesc pe dea-ntregul, din cap pana in picioare, sa zambesc si sa multumesc pentru ceea ce am. Asta fac in fiecare zi, si ma bucur si ma minunez de sansa pe care o am... sansa de a fi intalnit o astfel de persoana, o astfel de energie, o astfel de iubire.

Tristetea mea si-a ta

Tristetea te cuprinde pe neasteptate, ca un val de ceata ce iti acopera simturile si iti amorteste reactiile. Nu esti superat, nu esti nervos, nu esti manios, nu vrei sa tipi, sa spargi, sa blestemi soarta si vremea pentru nimic. Esti pur si simplu trist.

Uneori stii de la ce a pornit... de la o cearta ramasa nerezolvata, de la o problema ce te-a secat de energie si acum exista pur si simplu indiferent de tine si de reactia sau implicarea ta. Altadata poate fi de la neputinta cu care trebuie sa te multumesti in fata unor lucruri...

De cele mai multe ori insa suntem tristi pentru ca suntem dezamagiti de cei de langa noi.

Cred ca dezamagirea este unul dintre cele mai rele sentimente pe care le poate experimenta omul. Atunci cand acordam incredere oamenilor, prietenilor, celor dragi, iar acestia reusesc cumva - voit sau nu -  sa ne dezamageasca, tot templul construit incet, cu renuntari si sperante, se destrama! Fiecare caramida ce cade lasa un gol imens in suflet, ne zgarie obrazul si ne increteste si mai tare fruntea. Zambim in cele din urma, pentru a nu lasa pe nimeni sa vada ce se afla sub masca aceasta cu care i-am obisnuit.

Tristetea te inconjoara si simti ca nimic nu te mai poate afecta. Poti zambi, chiar rade cu pofta alaturi de altii, insa ochii tai te tradeaza, asa cum o fac de fiecare data. In clipa in care ai ramas singur starea revine ca o matza si isi reia locul in sufletul tau... pentru ca nu a plecat de fapt niciodata. Se cuibareste bine, se intinde ceva mai mult si pune stapanire pe intreaga fiinta, astfel incat sa nu mai poata intra nimic acolo: nici cheful de munca, nici pofta de mancare, nici dorinta de a pleca dar nici setea de a sta. Ai face ceva dar nu stii niciodata ce... pentru ca nu sti ce ai... nu sti ce te poate face sa nu te mai simti asa de gol...

Intensitatea acestei tristeti este constanta, oricat vrei sa o uiti, sa o ascunzi, sa o azvarli sub pat si sa speri ca nu mai iese niciodata la lumina. Uneori insa pare de nesuportat, iar aceeasi tradatori de ochi incep sa lacrimeze... si plangi pentru tine, pentru ei, iti plangi desnadejdea si dorul, singuratatea si pustietatea. Si nu, nu devine mai usor. Lacrimile te ard, vrei sa le opresti dar vrei, in acelasi timp, sa plangi pana cand se va spala totul si vei uita. Dar asta nu se intampla niciodata.

Tristetea si singuratatea ne insotesc mereu. Stiu, nu putem fi fericiti in toate, dar nici nu cer asta. Vreau sa fim fericiti macar in ceea ce conteaza.

Te privesti in oglinda si ti pare ca esti mai batran, mai urat, mai lipsit de energie si de viata ca oricand. Si te intrebi: La ce bun toate astea?

Singuratatea este alegerea ta

Uneori ne gandim ca suntem iubiti. Daca nu de un partener - priteten/a, sot/sotie sau amant/a - atunci macar de familie si de prieteni. Si ne este bine asa, caci una dintre nevoile de baza ale omului este aceea de acceptare si de iubire. Ne bucura acest gand... ca suntem apreciati de cei din jurul nostru, ca suntem cumva importanti pentru ei si ca simpla noastra prezenta contribuie la starea lor de bine.

Poate nu toti ne-am nascut in familii perfecte, poate nu toti avem multi prieteni, insa stim ca, aceia putini care exista totusi, ne iubesc si ne sunt aproape.

Singuratatea a devenit insa una dintre cele mai mari probleme ale societatii nostre. Suntem singuri in doi, singuri pe Facebook, singuri la serviciu... singuri. Ne simtim singuri, pentru ca nu ne mai suntem suficienti noi noua, pentru ca nu mai avem curajul sa ne deschidem sufletul si sa povestim altora ce se afla adanc in mintea si in inima noastra. Pentru ca atunci cand o facem ne izbim de o cu totul alta reactie decat cea pe care o doream sau o asteptam.

De cate ori ai povestit o intamplare haioasa cuiva si te-a privit cu dezgust sau cu un ochi critic doar pentru ca povestesti ceva ce "nu se cade"? De cate ori ai marturisit o slabiciune si ai fost luat peste picior? De cate ori ai vrut sa suni un prieten sa ii impartasesti bucuria ta si ai realizat ca mai bine nu, caci va fi invidios sau, si mai rau, te va face sa iti pierzi orice urma de bucurie prin atitudinea lui de doi bani? De cate ori?

Singuratatea in doi este insa cea mai grea. Acea singuratate pe care o regasesti in fiecare seara cand ajungi acasa, cand deschizi usa si nu gasesti decat un loc pustiu, pereti reci si goi, aceeasi canapea pe care o stii atat de bine, dar pe care o urasti din tot sufletul, acel dormitor in care se sting in fiecare seara sperantele zilei si se nasc in fiecare dimineata visuri noi, aceeasi bucatarie in care vrei sa faci mereu o surpriza si in care nu se aude niciodata: "Ce bun a fost!".

Singuratea in doi nu se rezuma insa la asta. Linistea, cuvintele goale, intrebarile banale si raspunsurile evazive adauga un pic de adevar. Dar nici acum nu este totul. Singuratatea in doi este atunci cand simti ca nu existi.

Oameni buni, nu mai fiti singuri! Nu mai permiteti nimanui sa va faca sa va simtiti singuri! Nu va mai permiteti voua sa va simtiti asa!

Viata este frumoasa, asa cum este ea. Niciodata nu poti avea totul, niciodata nu poti avea tot ce iti doresti, insa asta nu insemana ca nu ai nimic. Bucura-te de ceea ce este, ia fericirea din fiecare zambet, din fiecare floare, din fiecare om, din fiecare clipa.

Singuratea este alegerea ta. Nu lasa lucrurile asa.
Fa ceva!
Orice.
Pentru tine.

Zile proaste, zile bune.... asa ne trece viata

Zile proaste, zile bune.... asa ne trece viata.

Cand ajungi seara acasa si te privesti in oglinda iti spui: "Azi am avut o zi buna. Mi-a mers totul la serviciu, am terminat ce era urgent, am facut chiar si ceva in plus, am mancat... am stat mai putin pe Facebook si chiar am ras cu zapacitele mele de colege. Si parul imi sta bine azi".

Exista insa si varianta a doua, in care nimic, de la par la toc si de la vreme la felul cum te-a salutat portarul cand ai ajuns la serviciu nu iti place, nu te multumeste, nu te face fericita. Sau macar sa nu te enerveze.

Si seara, cand ajungi in fata aceleiasi oglinzi careia ieri ii spuneai ca ai avut o zi buna, te privesti si nu te recunosti... sa fi tu asa imbatranita, cu parul care iti tradeaza lipsa de timp, cu hainele sifonate si transpirate, cu fata asta... Uite... a mai aparut un rid, a mai aparut o cuta pe frunte... buzele s-au uscat si ele si parca... da... incep sa se subtieze si sa isi piarda din culoare.

Ochii te tradeaza insa cel mai mult, caci in ei sta toata supararea, tristetea, amaraciunea si neputinta acelei zile. Ei iti cunosc fiecare particica din suflet, fiecare speranta si fiecare regret. Pe ei nu ii vei putea pacali niciodata, oricat ai incerca. Asa ca, mai bine incerci sa nu te mai pacalesti, sa nu te mai minti, sa nu mai speri aiurea si sa nu mai incerci sa fi altcineva decat esti. Cine te cunoaste te iubeste sau nu. Nu poti schimba asta, asa cum nu poti schimba nici nenorocita asta de zi in care parca cerul s-a razbunat pe tine si ti-a stricat o zi ce se anunta superba de la prima ora.

Te-ai trezit plina de sperante si de vise, nu? Ai crezut ca azi este ziua aia, pe care o tot astepti, ziua in care va intelege si lumea ca tu ai nevoie doar de atentie, de intelegere si de putina iubire. Ai crezut ca azi isi va aminti de tine si te va baga in seama... ca va face ceva ca sa te faca fericita. Ei bine, nici azi. Poate maine Sau poimaine.

Maine trebuie sa fi din nou pregatita pentru intalnirea cu destinul. Sa te trezesti vesela, sa te imbraci frumos, sa te uiti in afurisita aia de oglinda si sa iti spui ca esti cea mai frumoasa, mai minunata, mai vesela si mai agreabila persoana din lume. Dupa care sa te dai cu putin parfum si sa iesi in lume radiind si zambind.

Si sa ai o zi buna. A doua pe saptamana asta. Ce daca e la final de saptamana? E bine si asa, cu 2 din 7. Ne multumim cu putin.

Oamenii iti zambesc si ei. Nimeni nu stie ce se ascunde in sufletul fiecaruia. Si nici nu ai curaj sa te uiti in ochii lor, caci vei regasi, foarte probabil, o particica din sufletul tau... si esti deja satula de el. Vrei altceva. Asa ca te uiti la zambetul lor, la cum s-au imbracat, la ce masina au, la ce vacante au, la ce poze pun pe Facebook. Si ei, ca si tine, sunt fericiti. La fel ca tine. Caci nici ei nu iti privesc ochii... ci doar cum te-ai imbracat, ce masina ai, ce vacante ai, ce poze pui pe Facebook.

In realitate suntem singuri.

Viata este facuta din zile bune si zile rele...

Suflet pereche. Singular sau plural?

In viata trebuie sa luam mereu decizii... unele sunt mai mici, altele mai mari, altele cruciale.
Unele nu pot fi luate de pe o zi pe alta, in timp ce altele necesita atentia imediata. Alegem ce sa mancam, daca sa mancam, cum sa mancam, unde sa mancam, cu cine sa mancam. Daca nu ai cu cine sa mananci... atunci de multe ori decizi sa nu mai mananci.

Asa este si cu iubirea.

Trebuie sa alegi daca iubesti, cum sa iubesti, unde sa iubesti, pe cine sa iubesti. Daca nu ai pe cine... atunci alegi sa nu mai iubesti. Irosirea iubirii nu este o optiune. De ce sa iubesti daca nu gasesti pe cineva care sa merite? De ce sa iubesti de unul singur?

Atunci cand gasesti ceea ce cauti, cand dai de persoana pe care o consideri jumatatea ta, sufletul pereche, iubirea vietii... este o minune si o bucurie. Nu se intampla tuturor... sau se intampla? Poate unii nu isi dau seama ca au trecut pe langa ea. Altii poate au confundat-o si acum... cand au gasit-o, sunt prinsi in alta realitate, in alta poveste de (mai multa sau mai putina) iubire. Si atunci sansa de a petrece restul vietii alaturi de "jumatate" se duce naibii. Sau nu?

Oamenii inseala. Oamenii se despart. Cuplurile se instraineaza, se racesc, se destrama. Se cearta de la nimicuri si se supara pe prostii... care, cu timpul, devin lucruri serioase... si se transforma in motiv de divort. Sa nu fie oare suflete pereche?

 Daca iti gasesti jumatatea, atunci nu te mai poti desparti de ea niciodata?

Tot mai multi oameni au inceput sa isi traiasca viata... sa se bucure de calatorie, de fiecare zi, de fiecare oportunitate... in iubire sau in afara ei. Multi aleg sa nu isi lege viata de o persoana pentru ca este mai usor asa... te poti razgandi mai usor, poti renunta mai repede, poti incerca mai multe ape, mai multe sanse, mai multe suflete.

Am intalnit oameni care au reusit sa isi gasesca persoana potrivita, jumatatea, si sa se casatoreasca si sa traiasca fericiti. Am intalnit persoane care se casatoresc fara a iubi si se despart iubind. Am intalnit si oameni care si-au intalnit jumatatea, iubesc, se casatoresc. Si apoi apare inca o jumatate. Ce sa faci cu doua jumatati?


Sursa foto: photobucket.com

Sonetul CLXXXIII (29) - V. Voiculescu

Mereu cerşim Vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,

Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,

Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire

Se veștejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;

Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni

Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;

Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni,

Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.

Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,

Minunile iubirii n-au stavile pe lume;

Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,

Oricând şi orideunde mă vei striga pe nume,

Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,

Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

Ai vrea sa il auzi cand iti este greu

Ai simtit uneori ca ii simti parfumul peste tot? Ai simtit cum adierea vantului a adus un fir abia simtit din acel miros pe care il adori si care te face sa te topesti si sa plutesti in acelasi timp?

Ti s-a intamplat sa iti ramana mirosul lui pe piele desi abia v-ati atins? Ai simtit cum este sa adulmeci propria piele in cautarea mirosului lui? Ai trait acea clipa cand l-ai vazut zambind langa tine desi el este undeva, departe, dar tu ii simti aerul si respiratia pe pielea ta, pe mainile tale, pe gatul tau?

Ai intors capul pe strada pentru ca mirosul ei era acolo, deci trebuie sa fie si EA?!

Ii recunosti vocea dintr-un milion. Indiferent ca suna din club sau din birou. Chiar daca iti vorbeste din camera alaturata sau cand priviti un film de groaza. Chiar daca este suparata pe tine. Chiar daca este ragusita, bolnava sau vorbeste in soapta pentru ca este la film cu fetele.

Iti place vocea lui. O adori asa cum ii adori si cuvintele repezite, si clipele cand leagana agale o poveste a carei sfarsit il astepti cu sufletul la gura. Iti place sa vorbeasca orice si despre orice, numai sa il auzi vorbind. Sa ii simti fiecare inflexiune a vocii, fiecare respiratie pe note si fiecare pauza in cautarea cuvantului potrivit cu mintea lui cea desteapta si frumoasa, pe care i-o iubesti.

Vocea lui suna altfel. O auzi de pe hol, inainte sa intre in incapere. O auzi in multime. O auzi in mare de voci ale prietenilor de la petrecere ori din bar. O recunosti imediat si inima iti sta, pentru o clipita, in loc. Si pe chip iti infloreste acelasi zambet fericit. Pentru ca este aici. Pentru ca este, cumva, al tau.

Iti place sa il auzi si sa il asculti. Desi ai vrea sa spui ceva, cuvintele tale l-ar intrerupe pe el si astfel nu te-ai putea bucura pana la capat. Asa ca taci si il privesti. Si il adori.

Ai vrea sa il auzi cand iti este greu. Cand iti este dor. Cand simti un gol in stomac, in inima si in suflet si stii ca un simplu "Ce faci?", spus asa cum numai el stie sa o faca, ar fi suficient sa te imbrace cu totul si sa iti dea acel sentiment ca esti iubita si ca nimic altceva nu mai conteaza. Nu ceri ani. Nu ceri zile. Nu vrei ore. Nu vrei decat sa il stii acolo.

Si sa il iubesti!

Adam Asmyk - Spune-mi ceva

Poezia de astazi este una tot de dragoste, caci acesta este cel mai frumos sentiment din lume, cel care ne poate face sa indraznim, sa incercam,sa riscam si sa reusim in tot ceea ce ne propunem.

Nimic nu pare mai greu de indurat decat sa fii departe de cel sau de cea pe care o iubesti... iar acel semn din departare sa nu mai vina...

Asa ca... ascultati-l pe Adam si... Spuneti ceva! :)

"Spune-mi ceva, dupa vorbele-acele
Tanjesc de-o vecie. Oricare din ele,
Dulce-nfioara inima mea.
Spune-mi ceva …

Spune-mi ceva. Nimeni n-aude, nu stie,
Straniu, vorbele tale leagana-adie.
Ca si o floare, vorbele tale m-ar mangaia.
Spune-mi ceva …""

Sonetul XIV - Elizabeth Browning

De mă iubeşti, iubirea ta să fie

Numai de dragul dragostei. Nu spune:
“Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune
În grai, priviri – pentru un gând ce-mbie
Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie
Şi-mi dărui atâtea clipe bune!”
Iubitule, din asta nu rămâne
Nimic nevătămat şi se sfâşie
Uşor, iubirea astfel însăilată.
Nici pentru milă-n stare să-nsenine
Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată;
De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.
Iubeşte-mă pentru iubirea toată
Şi-n veşnicie dragostea-ţi va ţine.

Ganduri de inceput...

Viata nu este mereu asa cum ne-o imaginam noi. Ea are propriul sau curs, propriile etape si, mai ales, are o dorinta nebuna de a ne surprinde.
Atunci cand crezi ca nimic nu se mai poate intampla, cand esti sigur ca ceea ce stii este absolut si ca esti de neclintit, atunci soarta iti trage un bobarnac si iti suceste mintea si sufletul dupa bunul sau plac. Si atunci nimic din ceea ce stiai nu mai este real, nimic din ce era absolut nu mai pare la fel, nici un adevar nu mai este intreg. Viata ti-a demonstrat, inca o data, ca ea este suprema, ca merita traita si ca nu trebuie sa renunti niciodata.
A fost bine sau nu, ai fost multumit sau nu, ai fost fericit sau nu, ai reusit sau nu... nu mai conteaza.
Acum trebuie sa o iei de la capat.
In fiecare dimineata o iei de la capat, cu aceeasi minte, cu acelasi suflet cu care te-ai dus la culcare cu o seara inainte, dar cu o dorinta noua de a fi altcineva, de a incerca ceva nou si de a trai altfel.
Si in fiecare seara te duci la culcare cu aceeasi dorinta de a uita, de a ierta, de a lasa totul in urma si de a calatori odata cu visul intr-o lume in care totul este posibil si totul este permis.

Drumul nostru aici poate fi atat de usor deviat...
Important este sa stim daca vrem sa se intample asta.
Si, la fel de important, in ce directie vrem sa fim trasi... sau impinsi
Insa, ceea ce conteaza cu adevarat, este motivul pentru care permitem altora sa se amestece in viata, mintea si sufletul nostru.
Uneori pentru ii iubim. Sau ne iubesc. Fericit caz in care sentimentul este reciproc.
Alteori pentru ca nu ne iubesc, insa soarta ne-a adus in acelasi loc si, fara sa vrem, energiile noastre se ciocnesc si se resping reciproc.
In rare cazuri ceilalti vor sa ne controleze, sa ne impuna regulile lor de viata, limitele si ingradirile lor, conceptiile si perceptiile lor, gratiile si coliviile lor. Si noi ii lasam, voluntar sau nu, constient sau nu.
Gata.

Anul acesta va propun si voua, asa cum mi-am propus si mie, sa fie anul in care nu mai lasam pe nimeni sa ne spuna ce trebuie sa facem si cum trebuie sa facem.
Fericirea noastra depinde doar de noi. La fel si nefericirea.
Asa ca, daca tot putem alege, de ce sa alegem sa fim mereu bosumflati, mofluzi sau suparati pe soarta, cand putem decide sa vedem frumusetea, bucuria si speranta in orice lucru, in orice om, in orice detaliu?
Si, daca nu gasim nimic frumos acolo, atunci putem mereu sa plecam.
Fizic sau macar cu gandul. Si cu spiritul. Si cu inima!

Eu am inceput acest proces de "optimizare" inca de anul trecut, deci am un avans :)
Si asta datorita unor intamplari fericite.
De aceea mi-am propus sa va conving si pe voi sa faceti la fel.

Traiti, iubiti, fiti fericiti!
AZI!

Sursa foto 

Poem - Stefan Augustin Doinas

Stefan Augustin Doinas - Poem

La inceput a fost cuvantul IUBIRE.
Respiratia ta ajungea pana la mine
stranie, ca o adiere de vant, iar vantul
staruia in juru-ne ca o respiratie tainica.
Nu-mi amintesc din timpul acela decat
locurile umbrite pe unde treceam
si cerul inalt. Celelalte toate, daca mai vin,
le intalnesc intamplator, ca pe tine.
Intotdeauna acelasi ceas batea ora;
parca toate lucrurile din lume ar fi avut
o singura moarte in aceeasi inima.
zadarnic dau ceata usoara-ntr-o parte
arborii s-apleaca deasupra cu crengile lor
si ramanem singuri in intuneric
ca o profunda revarsare de ape.
La inceput a fost tarmul meu, tarmul tau,
iar intre noi IUBIREA, ca un somn mort.
Prima data, soarele, in timp ce trecea
de la unul
la altul,
cazu, pasare de aur ucisa, in valuri.
Pe urma, fara stirea noastra, fiinte hraparete
coborara de pe tarmuri, umblara pe ape.
Aceasta dura cateva mii de ani. Apoi, intr-un tarziu,
animale marine venira sa muste din tarmuri.
Acum liniile noastre mancate se aseamana
cu profilul continentelor; iar sufletele,
cu floarea nestatornica din spuma marii,
se sfarma in vanturi, se usuca pe stanci.
La inceput intre noi a fost un singur cuvant.
Acum sute de cuvinte moarte se insufletesc,
cand respiratia ta ajunge pana la mine,
stranie, ca o adiere de vant ...

Ce este fericirea?

Ce este fericirea? Sau, mai bine zis, cand suntem fericiti? Cum ne dam seama ca suntem fericiti?
Grele intrebari, insa am zis ca este o perioada propice abordarii acestui subiect, caci se apropie sarbatorile si toata lumea ne ureaza sa fim sanatosi, fericiti si eventual sa avem bani si copii.
Asadar, m-am tot gandit la fericire si la ce inseamna ea. Suntem oare fericiti? Ce ne face sa fim fericiti cu adevarat? Cum putem diferentia bucuria de fericire? Cum putem masura fericirea asta?

Dificil

Dragostea ne face fericiti sau nefericiti. Aici suntem de acord. Putem fi fericiti in dragoste, alaturi de persoana pe care am ales-o sa ne fie alaturi un timp, fie ca vorbim de cateva luni, cativa ani sau o viata intreaga.

Familia si copiii ne fac fericiti. Sau la fel de nefericiti ca iubitul/iubita care ne-a lasat pe neasteptate.

Catelul ne face fericiti, si pisica... si hamsterul.

Si o fapta buna, pe care am facut-o dintr-un impuls sau pe care am premeditat-o cateva luni.

Si un copil caruia i-am dat mingea jos din copac.

Unii se multumesc cu putin. In general. Dar si atunci cand este vorba de fericire.
Pentru noi toti fericirea este relativa. Totul este relativ in viata.
Unii se multumesc cu un telefon de la un prieten pe care nu l-a mai vazut de mult timp. Asta ii face fericiti.
Altii se multumesc cu un film bun si un pahar de vin rosu.
Unii sunt fericiti doar atunci cand stau alaturi de iubit/a toata ziua, cand se alinta si se trezesc impreuna zi de zi.
Altii se bucura daca li se pare ca au vazut silueta persoanei iubite in intuneric, pe o strada pustie, atunci cand el este departe... cui nu i s-a intamplat asta macar o data?
Unii isi hranesc fericirea cu poze si muzica buna.
Altii viseaza cu ochii deschisi, iar simplul visat ii face fericiti. Nu cer mai mult.
Unii ar da orice pentru un minut alaturi de persoana draga.
Altii zambesc singuri pe strada doar cu gandul la zambetul lui. Sau al ei. Si asta ii face fericiti.
Fericirea este si atunci cand te trezesti cu un zambet pe fata pentru ca ai visat ceva frumos. Sau pe ea. Sau pe el. Sau pe voi doi. Ce poate fi mai frumos decat sa iti visesi dragostea?

Unii sunt fericiti cand pot privi un rasarit de soare, iar altii atunci cand se pot plimba pe strada, singuri, in ploaie.

Pentru altii fericirea inseamna sa stii ca este cineva, undeva, care te viseaza.
Si care se gandeste la tine. Si care, poate, te iubeste. Si pe care il Iubesti.

Fericirea este si atunci cand ti se spune "Te iubesc, nu intelegi ca te iubesc?!"

Fericirea este si atunci cand te intreaba daca ai mancat... si iti spune ca aia nu e mancare :)

Fericirea poate veni si atunci cand il vezi zambind. Datorita tie. Sau pentru tine.

Fericirea ne-o facem singuri.
Avem posibilitatea de a alege daca suntem fericiti sau nu.
Avem puterea de a decide daca lipsa lui sau a ei este un motiv pentru a sta imbufnati toata ziua, sau este un prilej de a ne educa, de a ne intari si de a face alte lucruri care ne pot face fericiti.

Nu irositi clipa, caci este tot ce aveti.
Daca vreti sa vorbiti cu cineva, vorbiti. Sunati. Trimite-ti mesaj. Riscati.

Fericirea poate ne asteapta, insa trebuie sa mergem spre ea.


Sursa foto

Spune-mi ceva

de Adam Asnyk

Spune-mi ceva, dupa vorbele-acele
Tanjesc de-o vecie. Oricare din ele,
Dulce-nfioara inima mea.Spune-mi ceva …

Spune-mi ceva. Nimeni n-aude, nu stie,
Straniu, vorbele tale leagana-adie.
Ca si o floare, vorbele tale m-ar mangaia.
Spune-mi ceva …

Dragostea dureaza 3 ani?

Azi m-am decis să scriu despre una dintre ultimele idei vehiculate în presă, și anume faptul că dragostea durează 3 ani. Să vedem dacă este așa.

Pentru asta trebuie luate în calcul mai multe aspecte ale vieții de cuplu. Poți să pleci de întrebarea clasică deja: „Ce este dragostea?” și să ajungi la discuții filosofice despre timp și univers. În realitate nu este așa.

Dragostea nu este ceva măsurabil, cuantificabil, nici măcar nu poate fi definit. Adevărul este că o fiecare își dă seama singur ce simte și dacă este dragoste sau nu. Problema este că uneori ne dăm seama prea târziu dacă am iubit sau nu, dar despre asta vom mai vorbi.

Punctul de plecare al celor 3 ani mari și lați este greu de stabilit. Să spunem că am decis că de azi ne iubim. Ce facem mai departe? Începe numărătoarea inversă? Începem să ne gândim că este începutul sfârșitului? Ne așezăm într-un colț și ne așteptăm sfârșitul? Clar NU! Atunci?

Dragostea este complexă. Ne dă cele mai ciudate și  variate trăiri. Ne duce acolo unde nu credeam că putem ajunge. Ne face să trecem peste lucruri pe care am refuzat chiar si să le vedem măcar la alții. Toate acestea pot oare trece în 3 ani?!

Părerea mea sinceră este că nu! Nu poate trece dragostea atât de repede. Dacă trece, înseamnă că nu este dragoste adevărată. Punct!

Cum am ajuns la această concluzie pe care o susțin cu atâta tărie? Din propria experiență. Veți spune că am avut noroc sau, cele mai pesimiste, că exagerez. Nu este așa. Dacă nu ține, nu e dragoste.

Este adevărat că ea trebuie să fie și întreținută. Și partea cea mai bună este că nu costă mult. Micile bucurii ale vieții dau farmec și mențin „flacăra iubirii” vie. Nu avem nevoie de cadouri scumpe, de vacanțe în străinătate sau de plimbări cu decapotabila. Nu! Doar de atenție, comunicare, respect si încredere. Restul ar trebui să conteze mai puțin.

Așadar, nu renunțați ușor. Priviți oamenii de lângă voi, cuplurile cu o istorie în spate, și vă veți convinge. Este adevărat că multe cupluri se despart, dar nu pentru că s-a stins iubirea după 3 ani. Altele sunt cauzele.

Atât timp când încă vedem bătrânei în parc ținându-se de mână există speranță.