luni, 30 septembrie 2013

Dragostea dureaza 3 ani?

Azi m-am decis să scriu despre una dintre ultimele idei vehiculate în presă, și anume faptul că dragostea durează 3 ani. Să vedem dacă este așa.

Pentru asta trebuie luate în calcul mai multe aspecte ale vieții de cuplu. Poți să pleci de întrebarea clasică deja: „Ce este dragostea?” și să ajungi la discuții filosofice despre timp și univers. În realitate nu este așa.

Dragostea nu este ceva măsurabil, cuantificabil, nici măcar nu poate fi definit. Adevărul este că o fiecare își dă seama singur ce simte și dacă este dragoste sau nu. Problema este că uneori ne dăm seama prea târziu dacă am iubit sau nu, dar despre asta vom mai vorbi.

Punctul de plecare al celor 3 ani mari și lați este greu de stabilit. Să spunem că am decis că de azi ne iubim. Ce facem mai departe? Începe numărătoarea inversă? Începem să ne gândim că este începutul sfârșitului? Ne așezăm într-un colț și ne așteptăm sfârșitul? Clar NU! Atunci?

Dragostea este complexă. Ne dă cele mai ciudate și  variate trăiri. Ne duce acolo unde nu credeam că putem ajunge. Ne face să trecem peste lucruri pe care am refuzat chiar si să le vedem măcar la alții. Toate acestea pot oare trece în 3 ani?!

Părerea mea sinceră este că nu! Nu poate trece dragostea atât de repede. Dacă trece, înseamnă că nu este dragoste adevărată. Punct!

Cum am ajuns la această concluzie pe care o susțin cu atâta tărie? Din propria experiență. Veți spune că am avut noroc sau, cele mai pesimiste, că exagerez. Nu este așa. Dacă nu ține, nu e dragoste.

Este adevărat că ea trebuie să fie și întreținută. Și partea cea mai bună este că nu costă mult. Micile bucurii ale vieții dau farmec și mențin „flacăra iubirii” vie. Nu avem nevoie de cadouri scumpe, de vacanțe în străinătate sau de plimbări cu decapotabila. Nu! Doar de atenție, comunicare, respect si încredere. Restul ar trebui să conteze mai puțin.

Așadar, nu renunțați ușor. Priviți oamenii de lângă voi, cuplurile cu o istorie în spate, și vă veți convinge. Este adevărat că multe cupluri se despart, dar nu pentru că s-a stins iubirea după 3 ani. Altele sunt cauzele.

Atât timp când încă vedem bătrânei în parc ținându-se de mână există speranță.

luni, 23 septembrie 2013

De ce înșelăm?


De ce înșelăm?

(va urma și partea a doua: „De ce suntem înșelate/înșelați?”)

            Așadar, de ce înșelăm?

            Întrebarea aceasta mă urmărește de multă vreme, însă nu am reușit până acum să găsesc un răspuns.

            Ideea de la care am pornit este, așa cum bănuiți, înșelatul în dragoste. Însă, pentru a răspunde la probleme de dragoste cred că trebuie să pornim – dacă nu mereu, atunci măcar în 90% din cazuri – de la viața „cealaltă”, de la relațiile și viața de zi cu zi. Așa se întâmplă și acum: eu cred că cei care înșeală – fie că este la piață  sau în dragoste – o fac pentru că pot și pentru că speră sau cred că nu vor fi prinși.

            În ambele cazuri se aplică cam aceleași reguli. Mulți vor spune că atunci când înșeală în dragoste o fac pentru că partenerul de cuplu „a meritat-o!”; cel de la piață va spune că tot clientul e vinovat, că „a căutat-o” – era prea „fițos” sau l-a sucit prea mult pe vânzător.

            Sunt și cazuri (destule!) în care cel în cauză spune că este prea nefericit, că nu primește suficientă atenție, dragoste, apreciere sau nu îi sunt satisfăcute toate nevoile. Și atunci este nevoit să își caute alinarea în brațele altcuiva… disponibil să ofere toate acestea… departe de alte obligații… Pentru a continua paralela cu „piețarul” nostru, și cel de la tarabă poate afirma în propria sa apărare că a înșelat pentru că nu este mulțumit de… preț, vânzări, chirie… și atunci caută să obțină profit pe orice cale, prin orice mijloace.

            Una dintre scuzele mere preferate – dacă pot spune așa (deși sună foarte ciudat!) – este aceea a iubirii din tinerețe. Reîntâlnirea cu un fost iubit/fostă iubită din tinerețe sau chiar din copilărie poate reînvia multe sentimente pe care le considerai moarte demult și la care nu te-ai mai gândit… Și apare dorința de a aduce puțin din acea perioadă în prezent, pentru a trăi iarăși clipele frumoase de atunci… Până aici nu este nimic greșit (sau aproape nimic)… Problema apare abia atunci când se merge prea departe… dacă relația de atunci a fost completă, poate vei dori să retrăiești totul… și atunci se ajunge la situații fără întoarcere… Există și o a doua variantă: poate vei dori să faci acum ceea ce nu ai putut sau nu ai vrut să faci atunci. Acum se complică și mai mult situația. Dacă am vorbi despre altceva ar fi o situație de înțeles… vrei să vezi cum ar fi fost (sau, ca să fiu rea, „să vezi ce ai pierdut!”). Însă trebuie să te gândești dacă cel ce te așteaptă acasă merită… dacă merită să îi faci asta…

            Cea mai des întâlnită scuză este aceea că „s-a întâmplat doar o dată, o singură dată și, logic, nu se va mai întâmpla”. Să fie aceasta o scuză? Doar pentru că s-a întâmplat o singură dată și pentru că își cere scuze trebuie să iertăm? Este oare suficient? Este corect?

            Și totuși… acestea sunt scuze, sunt pretexte… încercări de a ieși cu obrazul și conștiința curată. Am dat doar cele câteva exemple care mi-au venit în minte acum… sunt convinsă însă că sunt mult mai multe. Cel mai dureros este că unii înșeală doar din plăcere sau, așa cum spuneam la început, că o fac pentru că pot.

            Unele cazuri sunt de înțeles. Unele. Foarte puține. Poate voi fi acuzată pentru asta, însă vă spun cu sinceritate că am văzut cazuri în care ambele părți aveau dreptate. Și cel care înșela putea fi înțeles, dar și înșelatul. Atunci? Ce este de făcut?

            Poate mă ajutați voi să aflu răspunsul la această întrebare…Mulțumesc!