marți, 8 martie 2016

Tristetea mea si-a ta


Tristetea te cuprinde pe neasteptate, ca un val de ceata ce iti acopera simturile si iti amorteste reactiile. Nu esti superat, nu esti nervos, nu esti manios, nu vrei sa tipi, sa spargi, sa blestemi soarta si vremea pentru nimic. Esti pur si simplu trist.

Uneori stii de la ce a pornit... de la o cearta ramasa nerezolvata, de la o problema ce te-a secat de energie si acum exista pur si simplu indiferent de tine si de reactia sau implicarea ta. Altadata poate fi de la neputinta cu care trebuie sa te multumesti in fata unor lucruri...

De cele mai multe ori insa suntem tristi pentru ca suntem dezamagiti de cei de langa noi.

Cred ca dezamagirea este unul dintre cele mai rele sentimente pe care le poate experimenta omul. Atunci cand acordam incredere oamenilor, prietenilor, celor dragi, iar acestia reusesc cumva - voit sau nu -  sa ne dezamageasca, tot templul construit incet, cu renuntari si sperante, se destrama! Fiecare caramida ce cade lasa un gol imens in suflet, ne zgarie obrazul si ne increteste si mai tare fruntea. Zambim in cele din urma, pentru a nu lasa pe nimeni sa vada ce se afla sub masca aceasta cu care i-am obisnuit.

Tristetea te inconjoara si simti ca nimic nu te mai poate afecta. Poti zambi, chiar rade cu pofta alaturi de altii, insa ochii tai te tradeaza, asa cum o fac de fiecare data. In clipa in care ai ramas singur starea revine ca o matza si isi reia locul in sufletul tau... pentru ca nu a plecat de fapt niciodata. Se cuibareste bine, se intinde ceva mai mult si pune stapanire pe intreaga fiinta, astfel incat sa nu mai poata intra nimic acolo: nici cheful de munca, nici pofta de mancare, nici dorinta de a pleca dar nici setea de a sta. Ai face ceva dar nu stii niciodata ce... pentru ca nu sti ce ai... nu sti ce te poate face sa nu te mai simti asa de gol...

Intensitatea acestei tristeti este constanta, oricat vrei sa o uiti, sa o ascunzi, sa o azvarli sub pat si sa speri ca nu mai iese niciodata la lumina. Uneori insa pare de nesuportat, iar aceeasi tradatori de ochi incep sa lacrimeze... si plangi pentru tine, pentru ei, iti plangi desnadejdea si dorul, singuratatea si pustietatea. Si nu, nu devine mai usor. Lacrimile te ard, vrei sa le opresti dar vrei, in acelasi timp, sa plangi pana cand se va spala totul si vei uita. Dar asta nu se intampla niciodata.

Tristetea si singuratatea ne insotesc mereu. Stiu, nu putem fi fericiti in toate, dar nici nu cer asta. Vreau sa fim fericiti macar in ceea ce conteaza.

Te privesti in oglinda si ti pare ca esti mai batran, mai urat, mai lipsit de energie si de viata ca oricand. Si te intrebi: La ce bun toate astea?