Azi
m-am decis să scriu despre una dintre ultimele idei vehiculate în presă, și
anume faptul că dragostea durează 3 ani. Să vedem dacă este așa.
Pentru asta trebuie luate în calcul
mai multe aspecte ale vieții de cuplu. Poți să pleci de întrebarea clasică
deja: „Ce este dragostea?” și să ajungi la discuții filosofice despre timp și
univers. În realitate nu este așa.
Dragostea nu este ceva măsurabil,
cuantificabil, nici măcar nu poate fi definit. Adevărul
este că o fiecare își dă seama singur ce simte și dacă este dragoste sau nu.
Problema este că uneori ne dăm seama prea târziu dacă am iubit sau nu, dar
despre asta vom mai vorbi.
Punctul de plecare al celor 3 ani mari și lați
este greu de stabilit. Să spunem că am decis că de azi ne iubim. Ce facem mai
departe? Începe numărătoarea inversă? Începem să ne gândim că este începutul
sfârșitului? Ne așezăm într-un colț și ne așteptăm sfârșitul? Clar NU! Atunci?
Dragostea este complexă. Ne dă cele
mai ciudate și variate trăiri. Ne duce
acolo unde nu credeam că putem ajunge. Ne face să trecem peste lucruri pe care am refuzat chiar si să le vedem măcar la alții. Toate acestea pot oare trece în 3 ani?!
Părerea mea sinceră este că nu! Nu
poate trece dragostea atât de repede. Dacă trece, înseamnă că nu este dragoste
adevărată. Punct!
Cum am ajuns la această concluzie pe
care o susțin cu atâta tărie? Din propria experiență. Veți spune că am avut
noroc sau, cele mai pesimiste, că exagerez. Nu este așa. Dacă nu ține, nu e
dragoste.
Este adevărat că ea trebuie să fie
și întreținută. Și partea cea mai bună este că nu costă mult. Micile bucurii
ale vieții dau farmec și mențin „flacăra iubirii” vie. Nu avem nevoie de
cadouri scumpe, de vacanțe în străinătate sau de plimbări cu decapotabila. Nu!
Doar de atenție, comunicare, respect si încredere. Restul ar trebui
să conteze mai puțin.
Așadar, nu renunțați ușor. Priviți
oamenii de lângă voi, cuplurile cu o istorie în spate, și vă veți convinge.
Este adevărat că multe cupluri se despart, dar nu pentru că s-a stins iubirea
după 3 ani. Altele sunt cauzele.
Atât timp când încă vedem bătrânei
în parc ținându-se de mână există speranță.
luni, 30 septembrie 2013
luni, 23 septembrie 2013
De ce înșelăm?
De ce înșelăm?
(va
urma și partea a doua: „De ce suntem înșelate/înșelați?”)
Așadar, de ce înșelăm?
Întrebarea aceasta mă urmărește de
multă vreme, însă nu am reușit până acum să găsesc un răspuns.
Ideea de la care am pornit este, așa
cum bănuiți, înșelatul în dragoste. Însă, pentru a răspunde la probleme de
dragoste cred că trebuie să pornim – dacă nu mereu, atunci măcar în 90% din
cazuri – de la viața „cealaltă”, de la relațiile și viața de zi cu zi. Așa se
întâmplă și acum: eu cred că cei care înșeală – fie că este la piață sau în dragoste – o fac pentru că pot și
pentru că speră sau cred că nu vor fi prinși.
În ambele cazuri se aplică cam
aceleași reguli. Mulți vor spune că atunci când înșeală în dragoste o fac
pentru că partenerul de cuplu „a meritat-o!”; cel de la piață va spune că tot
clientul e vinovat, că „a căutat-o” – era prea „fițos” sau l-a sucit prea mult
pe vânzător.
Sunt și cazuri (destule!) în care
cel în cauză spune că este prea nefericit, că nu primește suficientă atenție,
dragoste, apreciere sau nu îi sunt satisfăcute toate nevoile. Și atunci este
nevoit să își caute alinarea în brațele altcuiva… disponibil să ofere toate
acestea… departe de alte obligații… Pentru a continua paralela cu „piețarul”
nostru, și cel de la tarabă poate afirma în propria sa apărare că a înșelat
pentru că nu este mulțumit de… preț, vânzări, chirie… și atunci caută să obțină
profit pe orice cale, prin orice mijloace.
Una dintre scuzele mere preferate –
dacă pot spune așa (deși sună foarte ciudat!) – este aceea a iubirii din
tinerețe. Reîntâlnirea cu un fost iubit/fostă iubită din tinerețe sau chiar din
copilărie poate reînvia multe sentimente pe care le considerai moarte demult și
la care nu te-ai mai gândit… Și apare dorința de a aduce puțin din acea
perioadă în prezent, pentru a trăi iarăși clipele frumoase de atunci… Până aici
nu este nimic greșit (sau aproape nimic)… Problema apare abia atunci când se
merge prea departe… dacă relația de atunci a fost completă, poate vei dori să
retrăiești totul… și atunci se ajunge la situații fără întoarcere… Există și o
a doua variantă: poate vei dori să faci acum ceea ce nu ai putut sau nu ai vrut
să faci atunci. Acum se complică și mai mult situația. Dacă am vorbi despre
altceva ar fi o situație de înțeles… vrei să vezi cum ar fi fost (sau, ca să
fiu rea, „să vezi ce ai pierdut!”). Însă trebuie să te gândești dacă cel ce te
așteaptă acasă merită… dacă merită să îi faci asta…
Cea mai des întâlnită scuză este
aceea că „s-a întâmplat doar o dată, o singură dată și, logic, nu se va mai
întâmpla”. Să fie aceasta o scuză? Doar pentru că s-a întâmplat o singură dată
și pentru că își cere scuze trebuie să iertăm? Este oare suficient? Este
corect?
Și totuși… acestea sunt scuze, sunt
pretexte… încercări de a ieși cu obrazul și conștiința curată. Am dat doar cele
câteva exemple care mi-au venit în minte acum… sunt convinsă însă că sunt mult
mai multe. Cel mai dureros este că unii înșeală doar din plăcere sau, așa cum
spuneam la început, că o fac pentru că pot.
Unele cazuri sunt de înțeles. Unele.
Foarte puține. Poate voi fi acuzată pentru asta, însă vă spun cu sinceritate că
am văzut cazuri în care ambele părți aveau dreptate. Și cel care înșela putea
fi înțeles, dar și înșelatul. Atunci? Ce este de făcut?
Poate mă ajutați voi să aflu
răspunsul la această întrebare…Mulțumesc!
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)